Un fel de joc de popice este când te afli cãlare pe bicicloanţã (nu pe Pegas, fiindcã îi lipseşte un ventil, ci pe bolidul ãl’lalt, pe care am dat patruzeci de lei noi) şi un cârd de bãbuţe se adunã la sfat fix în trecãtoarea dintre douã Jeepuri parcate de doi meseriaşi pe banda de biciclişti.

Proletarii ãştia au o pasiune pentru sus-numita bandã. Nu numai cã-şi priponesc turbocaleştile pe dânsa – ce este o maşinã, în fond, dacã nu douã biciclete lipite între ele? – ea serveşte şi la aerisirea câinilor ori a copiilor, la jocul de fotbal, la depozitarea maldãrelor de moloz, la promenada zilnicã.

Mârâi revoltat cele de mai sus fiindcã în ultimele zile am galopat cu spor prin sectorul trei, ca un veritabil Lance Armstrong (nu, nu-i vorba de negrul ãla care a cãlcat primul pe Lunã şi-a zis cã-i “a wonderful world”).

Titanul e un cartier verde. Toatã stima domnului primar şi brontozaurilor care l-au proiectat pe vremea când lacul IOR era încã o groapã de lut şi bulevardul Sãlãjan era un drum de ţarã unde te fermecau ielele şi te sodomizau haiducii lui Florin Piersic.

Chiar acum câteva zile – dupã o ieşire eşuatã, dar distractivã, pe munte, când la doi paşi de Piatra Arsã, Iisus cel supãrat pe mine ne-a lovit cu un diluviu foarte ud (ca orice diluviu) şi foarte rece – Fritz m-a însoţit la un picnic cu parizer şi bere în sus-numitul IOR.

Însemnarea asta naturistã va ţine loc şi de cronicã-de-cârciumã astãzi.

Fauna şi ambianţa se face precum urmeazã: cicã în baltã ar fi plin de ştiuci monstruoase, crapi de-a dreptul suprarealişti şi alte jivine pseudocinegetice. La suprafaţã, raţe, lişiţe, pescãruşi, vrãbiuţe, mierle, grauri, lãstuni, orãcãitoare şi gâze. Am vãzut pe vremuri şi arici, ba chiar o broscuţã ţestoasã. Copaci, flori et caetera.

Muzica – dupã cum ziceam, orãcãitoare şi gâze. Ocazionalul Geanÿ, dar mai puţin zgomotos ca-n Tineretului.

Preţurile sunt foarte mici la buticul de lângã cinematograful Gloria, unde am vãzut eu Jurassic Park când eram copil, iar la cofetãria de la Potcoavã un Ursus sau un Tuborg la sticlã costã doi lei jumate, dacã vã e fricã de amendã sau pur şi simplu nu vreţi picnic. Singura terasã rãmasã în parc (de când domn’ primar a mãtrãşit stabilimentele dubioase de pe margine) e tare pretenţioasã, costã cinci lei o bere şi vreo şase lei un suc.

Amplasamentul parcului îmi convine excepţional. De la Unirii, bandã continuã de biciclişti; de la Universitate, troleibuzele 70 şi 92; uneori chiar un 311 rãzleţ. Iar din Romanã se ajunge imediat cu troleul şaptezeci şi nouã. Tramvaie: 15, 19, 27 ,50.

Voi ataşa cântecelul de rigoare. Mai sus am adãugat dovezile fotografice ale sãnãtãţii arboricole a cartierului.

Haha, ce mã distreazã. În ultima culegere de “perle” de la examenul de Bac s-a strecurat urmãtorul elefãnţel, care a fost preluat ca atare de mulţi, mulţi ziarişti, fãrã ca vreunuia sã-i putã.

…iar un altul a copiat gresit, scriind despre “dimensiunea profund confesiva a poeziei lui Nichita Stanescu”, in loc de “dimensiunea profund confuziva”

Lãmuriţi-mã. Ce-i aia “confuziv” şi de când are Nichita astfel de dimensiuni? Doar ar trebui sã aibã 90-60-90… ããã, sau e altã Nichita decât gagica aia blondã?

Où sont les journalistes d’antan?

Replicã la Contrabanda desenatã de mai devreme. Tata Malthus mã cheamã, va urma o scriiturã mai lungã pe tema suprapopulãrii. Clic jos!

Mai departe »

Doar o paralelã.

Varianta mea coloristicã pentru aceastã zmângãlealã fãcutã-n colaboraţiune cu Oana.

Ah, da, şi un vajnic licean pe care îl voi lãsa în anonimat (ca sã nu-l asalteze hunii, tãtarii, pecenegii şi fanele nimfomane pentru simplul fapt cã mã cunoaşte) s-a înfruntat cu Bacalaureatul oral zilele astea oferind ca argument un citat din Împãratul Utopic al Balcaniei, ceea ce m-a fãcut foarte mândru. Mai notabil e faptul cã a luat zece.

S-a dus şi Carlin. Bucuraţi-vã, oi ale Domnului, a cãzut încã o piedicã din calea îndumnezeiobitocirii totale. Rogu-vã, urmãriţi şi zâmbiţi!

Mai departe »

Iatã şi o cârciumã, dragii mei. Este vorba despre “Pe baricade”, unde pierd vremea foarte des, mai ales din raţiuni geografice. Se aflã pe strada Radu Vodã, lângã mânãstire, şi asta-i în zona Unirii. Are şi un site oficial aici (foarte deşteaptã adresa, mi-a plãcut!), oleacã incomplet dar bine fãcut, unde se laudã cu o scriiturã de pe metropotam, care îi pupã în cur. Eu nu voi face asta. Sã purcedem, deci.

Fauna şi ambianţa. Ei bine, la capitolul faunã Baricadele stau prost – iarna, când îţi arde de-o vodcã sau de un vin şi n-ai pielea flauşatã ca sã înduri statul pe terasã, sunt zile când n-ai loc de corporatişti, blogãri cu “greutate”, fotografi cu aere şi alţi reprezentanţi ai spumei greţoase a societãţii. Mulţi dintre ei migreazã încolo ca sã se închine la calculatorul portabil (aţi ghicit, nu-mi place nici cuvântul laptop), deoarece localul dispune de niscai internet zdravãn şi fãrã fir, din care oricine poate sã sugã gratuit. Cu toate astea, mai vine şi lume bunã, inclusiv un numãr mare de minore drãguţe. Personalul de serviciu îşi face treaba.

Cârciuma e amenajatã frumos pe dinãuntru, cu fotografii pe pereţi, unele tare bine compuse şi altele o ţârã dubioase, multe dintre ele având ca subiect… exact, minore. La un loc cu ce-am zis mai devreme, asta dã Baricadelor un plus de farmec. Afarã, pe terasã adicã, nimic din construcţia cârciumii nu-ţi clãteşte ochiul în mod deosebit, însã spaţiul e îndestulãtor şi mesele sunt mari. Ocazional patruleazã cãţelul de serviciu, o boxeriţã pe nume Maia (orice asemãnare cu actriţa e pur vizualã). Mai sunt şi mâţe, dacã ştii unde sã le cauţi.

Budele sunt douã la numãr, aţi ghicit, una de sex feminin şi alta masculã. Curate, decente. Pot garanta pentru ambele. Ocazional, se face mare coadã, fiindcã Baricadele sunt spaţioase, beţivii pot veni în cârduri mari şi budele sunt douã la numãr, aţi ghicit, una de sex feminin şi alta masculã.

Loc pentru nefumãtori, în dreptul budelor. Aşa le trebuie, dacã vor sã se trãscãneascã şi nu ne tolereazã.

Muzica. Eclecticã rãu. Am auzit în multe seri de iarnã-primãvarã o grãmadã de drãguţe scârnãvii “indie” şi alternative şi electronice, dar în ultimul timp am prins numai hip-hop. Din ãla cu şi despre afro-americani. Într-un fel, îi normal, fiindcã bodega asta e emancipatã, se vrea “urbanã” şi organizeazã des evenimente din sfera muzicii de niggeri. Eu n-am nimic împotriva acestui gen, cât timp nu coboarã la nivelul Şuşu şi Puia pe care îl aminteam în introducerea acestei rubrici.

Pe terasã, oricum, muzica e în surdinã (şi chiar şi acolo trebuie s-o cauţi un pic!), deci poţi vorbi liniştit cu tovarãşii de pahar.

Scorurile sunt mari pentru o javrã dornicã de bere la cinşpe mii, ca mine, dar digerabile dat fiind amplasamentul pe care-l voi explica mai jos. Pe scurt, dai cinci lei pe un Holsten sau un Tuborg, zece lei pe un König Ludwig blond sau negru şi pânã în cinşpe lei pentru o pizza sau o salatã. Ambele sunt deosebit de comestibile. Vastele depozite ale crâşmei conţin şi beri exotice, de pildã Duvel sau Cuvée des Trolls. Dacã le bei puţi a snob.

Amplasamentul e probabil punctul forte al Baricadelor. N-o fi chiar în buricul târgului, dar în mod sigur undeva în umbra cicatricei de la operaţia de apendicitã. Adicã dealul pe care e mânãstirea Radu Vodã, de unde uneori, în nopţile cu lunã, se aud şi astãzi vocalizãrile şi murmurele câte unui popã rãzleţ. De partea cealaltã este un mare, mare zid de blocuri în stil nord-coreean, dincolo de care îţi poţi imagina, dupã cinci-şase beri, vuietul valurilor sparte într-o falezã pustie.

Dacã nu ştiţi unde-i asta, provincialilor, treceţi râul dinspre magazinul Unirea spre blocul pe care scrie cu litere de-o şchioapã Sitraco. Ca un fapt divers, acolo-i şi firma de avocaturã “Neacşu & Cocean”, ceea ce mã distreazã groaznic. În spatele acelui bloc se aflã strada pe care orice om cu un strop de simţ de orientare va gãsi cârciuma.

Distracţie plãcutã, dragilor, sã curgã râuri de bere! Cât de curând vã voi prezenta şi un nou obiectiv. Şi va avea şi poze, de data asta promit.

Cu dragoste,
Ghidul vostru bãuturistic

Azi dimineaţã am avut o tentativã de a asculta, de dragul lui Fritz, discografia Radiohead. Concluzia aici. Bineînţeles, este doar o chestiune de gusturi.
Apoi m-am dres cu oleacã de muzicã.

Mic studiu asupra bunului simţ al navigatorilor de internet în ceea ce priveşte drepturile de autor.

Aruncaţi o privire aici. Apoi aici.

Cel din urmã este un articolaş pe care eu l-am întocmit la sfârşitul lui 2005 pentru rãposata “Gazetã a lui Belmondo”.

Profesioniştii de rang global, mondial, universal şi galactic de la Ziarul Libertatea se pare cã m-au citit. Sau, vorba aia, marile creiere inflamate gândesc la fel… Cicã unica lor sursã de inspiraţie a fost “wikipedia.com”. Probabil de acolo aflã fiţuicile astea scârboase (cu care un om întreg la minte nici la popou nu s-ar şterge) cât de lungã o are Mihaela Rãdulescu şi cine l-a mai avortat pe Columbeanu.

Parafraza asta a lor e o mostrã evidentã de hoţie. Auzi, cicã “[…] aşa se explicã sãrãcia lucie din savanã”. Pe deasupra, o parte din matrapazlâcurile prezentate nici nu se gãsesc pe sus-numita Wikipedie, ci le-am cules din cu totul alte surse. Şi ca un ultim colac peste pupãzã, e scris prost. Ce drac de ziarist îi ãla care scrie cu “locaţie”?

Ca un fapt divers, mi-am gãsit articolul (fãrã trimitere cãtre luminãţia mea imperialã, biensûr) în urmãtoarele locuri calde şi moi, unde vã rog sã aruncaţi şi voi cu nişte cãcat.

O piţipoancã care reuşeşte sã vadã ceva frumos la Bãnel Nicoliţã (hi5).
O piţipoancã nu îndeajuns de ţâţoasã (hi5).
O gagicuţã care publicã folclor de internet.
Nişte cârnaţi, probabil tuciurii, care au un site de “fun” fiindcã e “cool”.
Tot ceva de genul.
Un nene cãruia îi place de mafiotul ãla de Daniel. Cum care? - patriarhul.
Frumuseţea vieţii într-o ţarã plinã de hoţi, ziserã hoţii.
Petrişor, care şi-a tras blog şi a luat de pe “resursadefun”.
Resursadefun, cloacademãscãrici.
Fulgericã, puţã micã.
Erotofun, nume de rahat care nu cere glumiţã imperialã.
“Ca lumea”. Nu.

Plus numeroase forumuri.

Bãi, cu toţii veţi muri în chinuri, ca şi cititorii voştri care sunt nişte idioţi. Merci, Fritz, pentru sesizare. Cititorii tãi sunt singurii la fel de deştepţi ca ai mei.

E la modã sã îi ataci pe aceşti copii proşti.