Cu ocazia ocaziei împlinirii a 20 de ani de către mine, ocazie foarte fericită, de altfel, care s-a desfăşurat cândva săptămâna ailaltă, am fost graţiat cu divina şansă de a face cunoştinţă cu Roxana. Roxana e suplă şi are un chip luminos ca un soare. E modestă şi n-are nevoie decât de niscaiva curent electric, uşor de furnizat de către priza de la mine din cameră. Roxana este, în fine, o lampă.

Deci am primit o leapșă, cum ar veni. O să particip pentru că iaște prima și că îi un semn că devin popular în blogocub. Asta și faptul că vreau să îmi distrez cei trei cititori (știu că nu sunteți mai mulți) cu amănunte despre mine.

Apropo, leapșa e de la Raluca

* SUNT minunat, din toate punctele de vedere.
* AŞ VREA să fie mai mulți oameni ca mine
* PĂSTREZ impresia că sunt cel mai bun om care există.
* MI-AŞ FI DORIT ca oamenii să îmi recunoască superioritatea; ar fi mult mai ușor pentru toată lumea așa.
* NU ÎMI PLAC multe lucruri. Puteți afla mai multe despre lucrurile care nu îmi plac pe acest blog din înalta societate (și anume eu).
* MĂ TEM că o să fiu ucis de oamenii invidioși.
* AUD Dead Kenedys acum. Mai precis Chickenshit Conformist
* ÎMI PARE RĂU că sunt așa de ticălos. Pur și simplu nu mă pot abține.
* NU SUNT pe cât de amuzant par.
* DANSEZ nu. niciodată. e una din regulile mele în viață.
* CÂNT nu. sunt afon.
* NICIODATĂ nu sunt prea coerent.
* RAR mă iau mustrările de conștiință.
* PLÂNG nu. Sunt mascul alfa. Nu plâng.
* NU SUNT ÎNTOTDEAUNA amuzat de idioțeniile pe care le aud.
* NU ÎMI PLACE DE MINE ba da. Foarte mult, chiar.
* SUNT CONFUZ mai tot timpul. Termenul pe care l-aș folosi e mai degrabă Buimac.
* AR TREBUI să dorm. O să mă culc mai târziu.

Mai departe la cine o vrea.

Azi-noapte, la ora când oamenii normali dormeau de mult, mult timp, eu, într-un delir inițiat de nesomn, raceală, 5 ceaiuri aproape opărite și o conversație istovitoare cu amicul Șerban, am avut o revelație: totul se întâmplă prea des. Am purces apoi într-o speculație a dihotomiei tot-nimic și a paradoxului nimicului, care nimic este absența totului, dar, totodată, face parte integrantă din tot. Apoi am depus o cerere la cele mai înalte foruri ale conducerii universului cum că totul ar trebui să se întâmple mai rar.
Ideea e relativ simplă: dacă „tot ceea ce există” este o subclasă a clasei mult mai generale „tot”, obținută prin extensie semantică, care extensie semantică este obținută prin adăugarea termenilor „ceea ce există”, atunci, nimic, care ar putea fi definit ca fiind absența a „tot ceea ce există”, adică, prin simplificare, „tot ceea ce nu există”, este și el o subclasă a clasei generale „tot”, obținută prin același mecanism de extensie semantică explicat mai sus. Dilema în care cădem, însă, din cauza acestui dualism al nimicului, este însă următoarea: dacă totul se va întâmpla mai rar, înseamnă ca „tot ceea ce există” se va întâmpla mai rar, dar asta înseamnă că „tot ceea ce nu există” se va întâmpla mai des, deci totul, categoria generală care cuprinde cele două subcategorii, se va întâmpla la aceeași frecvență, deoarece, dacă frecvența a „tot ceea ce există” scade cu un factor de x, atunci frecvența a „tot ceea ce nu există” va crește cu același factor x, având în vedere că dacă un lucru nu face parte din „tot ceea ce există”, atunci el nu există, ceea ce îl face parte integrantă din „tot ceea ce nu există”. Ideea generală este că, folosind termenul „nimic”, desemnezi o submulțime a mulțimii „tot”, ceea ce ne conduce la concluzia că expresia „nu fac nimic”, înseamă „fac totul”, ceea ce este imposibil, din punct de vedere logic.

Dacă nu mai am idei despre ce să public aicea (adică nu chiar, propriu-zis aicea, pentru că aicea e de fapt undeva în realitate și nu pe internet, care nu poate fi aicea), o să fac un lucru pe care cei mai atenți l-au observat deja și anume să-l plagiez pe Darius (care e nenea care ține jeg.ro). Asta doar pentru că mie îmi place de el și din cauza asta am hotărât că trebuie să fie destul de important cât să îl plagieze cineva (adică io).

Ca să vă zic sincer, mie nu îmi prea plac multe lucruri. Adică toate sunt frumoase, dar nu prea (aici se vede sigur faptul că cine știe cunoaște). Dar asta a fost doar o prefață scurtă pentru următoarea afirmație prin care îl omagiez pe dl Becali (pe care l-am mai omagiat acu mai multe posturi sau subiecte de pe acest blog). Deci voiam să spun că eu citesc (contrar a tot ce se spune despre mine și a ce indică vorbele mele de mahala), dar nu suport să îi citesc pe alții. Io mă citesc pe mine. Adică eu stau și mă gândesc prin casă și după aia scriu ceva și după ce scriu citesc și mă simt mai deștept și mă minunez și eu că de unde îmi vin mie ideile astea pe care le scriu, că io sigur nu m-aș fi gândit la ele.

***

Așa, ca să vedeți că plagiez până și formatul lui Darius (care, dacă află vreodată că îl plagiez, sper să aprecieze stilul plagiaturii), urmează o poză pe care nu am ales-o încă dar urmează să mă uit în folderul cu poze și să văd acolo cum e.

Aci voi mai scrie niște cuvinte care, din nou, dacă ar fi pe jeg, ar fi deștepte și amuzante. Eu nu cred, nimic.
NOTĂ ECSPLICATIVĂ: mie chiar îmi place jeg și ăsta e un fel de plagiat, dar nu chiar.

Am fost aseară la conferința dl-ui Marius Daniel Popescu. Pentru cei cărora numele nu e cunoscut, este vorba despre un inginer silvicultor, care a venit în Elveția în 1990 după o femeie cu care nu comunicase verbal niciodată (ea neștiind română și nici el franceză), devenit șofer de autobuz (meserie pe care o profesează și în ziua de azi) care a câștigat prestigiosul premiu elvețian „Robert Walser” pentru cel mai bun debut în limba franceză cu cartea sa „La symphonie du loup”, care se va lansa și în limba română pe data de 20 noiembrie la editura Humanitas.

După o conferință care m-a impresionat profund (de la modestia cu care acest scriitor excepțional se prezintă până la pasajele absoulut cutremurătoare pe care le-a citit din carte, la care câțiva dintre ascultători chiar au plâns), a avut loc un aperot (care va să zică am stat pe acolo și am băut vin și am mâncat măsline), unde dl Popescu s-a dovedit a fi un om al vieții adevărate și nu scriitorul din turnul de fildeș la care se aștepta toată lumea.

Aperot-ul terminându-se, cinci dintre noi (cu tot cu dl. Popescu) ne-am dus să mâncăm ceva și să bem câteva beri. Aici am făcut schimb de povești, am râs și am rămas prieteni.

Câteva reminescențe din minunata noapte:

MDP: „Acum vă am numele și numerele de telefon, nu mai scăpați de mine”

MDP: „Cum m-am apucat de scris? Am fost la o beție cu un autor elvețian și am făcut schimb de povești. Eu i-am povestit  din copilăria mea și el îmi tot zicea <<Uite mă, asta trebuie să scrii tu. Uite așa mă! Să scrii chestiile astea! Pune mâna și notează-le!>>. Așa că, după vreo oră (mie mi se organizase întregul roman în minte deja) i-am zis: <<Pleacă și lasă-mi mașina de scris! >>. Săracul… După ce l-am dat afară, am scris vreo 30 de pagini fără să mă opresc.”

Buzele mielului sângerau în răcoarea de seară
când am văzut soarele lucind deasupra soarelui
călcam tiptil pe blana de la picioarele patului
aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe
pe lângă el se târau şopârle îmbrăcate
în aur străveziu
aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa
verigheta de sârmă lucea pe degete şi în gurile noastre scânceau cuvinte de sârmă
discutam liniştiţi ca greierii
când învelit în spaţiul său Stelică a murit
eram prea tulburat şi mă gândeam la inevitabila lui călătorie
spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti
sub masa cinei noastre ploua
soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire
prin ceaţa deasă a sfârşitului
înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cântând în pumni
veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele
dar el era întreg neputrezit devenise metalic
îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă
dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze
mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene
murise atâta cât să plângă maică-sa şi încă din leagăn citea o carte de rugăciuni
un bătrân îi spăla prune i le dădea şi el se oprea din citit
îi spunea maică-si „alăptează-mă pentru ultima oară
de mic copil îmi plăcea alăptarea”
acum umblam amândoi pe meleaguri natale şi corbii ne dădeau târcoale
adolescenţi nenorociţi umblam de colo-colo
în jurul nostru sufletele se văitau „tu cine eşti
de mic copil cine eşti
de nu mai ştii nici cuvinte ca să ne spui cine eşti
de mic copil cine eşti”
îl învăţam aşa „să le spui
doamnelor şi domnilor mă recomand Stelică”
eram doi adolescenţi amărâţi el era mort de mic copil
locuiam într-o văgăună ne creşteau copaci pe spinare
crengile lor ne umbreau
umblam amândoi prin ceaţa mlaştinii de dinaintea naşterii
întrebam de unu Bacuta nu-l ştia nimeni
Stelică stătea în biserică întins frumos pe o masă mai mult plutea în corabia lui de zinc edificând fraternitatea noastră agresivă
în zori cântau vreo 2000 de cocoşi improvizau Zorile
ne luam fiecare iubita de mână sărbătoream nunta de aur
simţeam o delicată anxietate o surditate fecundă
şi iată că ne căram miresele în spinare spre altar
ele simţeau o uşoară cutremurare îşi simţeau pântecele umede
simţeau cum se destramă luna în mii de fire şi cum se ascunde în iarbă
rumegam pământ împreună cu ele cu miresele amazoane şi arhitecte ale umbrelor noastre
inventate de vânt
aveau coliere de plumb
privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare
stea împăcată cu tăcerea
prin semnele beznei
sfârşitul nopţilor acelora întârzia
trecea vântul scria pe valuri ne împingea la mal
ne târam cum puteam spre focurile aprinse prin curţile oamenilor
au trecut mulţi ani de atunci am avut mărturii despre o amară agonie
şi am rămas acolo istovit
cu pălăria căzută în praf
o cât e de mult de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui

M-am înscris și eu la NaNoWriMo (National Novel Writing Month). Dacă nu știți ce-i asta, nu-i bai, că vă explic eu. Ideea e că asta e un joc făcut de foarte multă lume în fiecare an, scopul fiind să se scrie un roman de 50000 de cuvinte până la sfârșitul lunii noiembrie, startul fiind dat pe 1*. Eu am început ieri noapte, 11 noiembrie, și am în acest moment aproximativ 1500 de cuvinte. Wish me luck.

*mai multe detalii pe http://www.nanowrimo.org/

Update: 17.11.2008 - 9011 cuvinte

Update: 27.11.2008 - 13800 cuvinte. Renunțat la terminat în luna asta. Continuat proiectul într-un ritm omenesc.

În Elveția: două mâzgâleli pe pereții de la metrou -„L’oligarhie possede les medias qui mentent.” și „Des journaux gratuites? Mais qui les possede?” (Care va să zică „Oligarhia posedă mass media, care minte.” și „Ziare gratuite? Dar ale cui sunt?”).
În România: este foarte adevărat că mass-media este aservită unor grupuri de interese, dar nu-i pasă nimănui. Dar, totuși, Tolea a omorât-o pe Elodia?

În Elveția: în fața unui club, mă oprește un nene cu o privire absentă, care mă întreabă - „Tu veux tripper avec moi?”
În România: la garderoba unui club, îmi scapă bricheta. Angajatul de acolo (cum s-o chema? garderobier?) zice „Ți-au căzut astea.” Și îmi întinde bricheta și o pastilă.

Concluzia: e la fel în ambele părți, dar la noi e instituționalizat.

După cum spuneam data trecută, eu sunt în Elveția la facultate, mai precis, la EPFL, sectia Informatică. Cele ce urmează sunt încercarea mea de a face o diferențiere între învățământul din România și cel de aici. Anul școlar a început ieri, 15 septembrie 2008, după marea deschidere de vineri, 12 septembrie 2008.

Mai departe »

Cum nimeni nu a catadicsit să-mi sugereze bodegi noi prin București, am plecat din țară. Acum scriu de la tastele unui calculator de la poalele Alpilor elvețieni (tot un fel de Carpați și ei). Urmează un scurt FAQ (deși nimeni nu m-a întrebat nimeni nimic până acum).

Î:De ce ești în Elveția?

R: Pentru că aici voi studia, la prestigioasa universitate EPFL (un fel de soră mai mare a Politehnicii București).

** *

Î: Cât vei sta acolo?

R: Vreo trei ani, cu pauze de Crăciun și vara.

***

Î: De ce Elveția?

R: Nu am nici cea mai vagă idee.

***

Î: Ai gustat cașcaval elvețian?

R: Da. Nu mai vreau să aud această întrebare. Niciodată.

***

Î: În ce oraș ești?

R: Lausanne. Aștept musafiri cu drag.