“Vise scarboase … totdeauna asa se intampla”. Ma trezesc scarbit, amintindu-mi cu mult dezgust de scabroasele himere pe care le urmarisem o noapte intreaga prin regatul lui Hypnos “Hypnos? Vino-ti in fire, idiotule! Numai tu poti vorbi asa … e secolul XXI, you know? Englezism de rahat … ma simt ca intr-o varianta postmoderna a Chiritei … un furculission in limba lui Scutura-Lance … aiurea “. Ma rog, fugisem, haituisem, fusesem haituit, imi lasasem instinctele cele mai obscure, cele mai anodine si plicticoase sa ia stapanire asupra mea in cele patru-cinci ore de somn de care am avut parte in noaptea trecuta.

Mijesc ochii, lumina e suparatoare … parca totul ma scoate din sarite, inainte chiar sa fi baut oribila cafea dulce-amaruie cu gust de insecte pisate. “Mda…mandrul Helios mi se vara cu sila in camera, in ochi, in suflet, in existenta … e de-a dreptul intruziv. Iarasi incepi cu Helios, Hypnos, histrionule ? Esti incorigibil … Scoala-te naibii din pat si incepe-ti ziua!”. Ma ridic, ma duc in baia plina de praf, cu covorase mov “Ce idiotenie! Arata de-a dreptul ca nuca-n perete” , iau periuta mea cea mult tocita si preling multa pasta de dinti. Totdeauna gustul asta e ingrozitor, intra pana in treimea medie a esofagului, imi face toate maruntaiele sa se revolte intr-un acces controlat (controlabil mai precis) de voma … “He..he.. daca aberezi, ai putea spune ca pseudo-mijloacele de curatare, de catharsis modern actioneaza in cadrul fiintei tale ca un purgativ metafizic … Mda … fix”. Termin cu spalatul, cu nevoile excretionare, cu cascatul prelungit, cu mancatul. Ma imbrac … incet, sovaitor, dornic de a termina, totusi, cat mai repede.

Mai departe »

Te-aş zdrobi în sărutări,
stinghere lut,
Te-aş topi-n a braţelor căldură
pân’ ce-al humei blând zăgaz
s-ar rupe…
S-ar rupe în puhoi de vise.

Iar tu, tu ai lăcrima
ai lăcrima neîncetat,
lacrimile făr’ de sare,
lacrimile-ţi de noroi.

Te-ai plânge,
ai plânge şi răsplânge,
ai urla în caolin,
caolin alb, în devenire,
ca absinthicul pelin
al Zeiţei verzi
fără de fire,
fără mire şi menire …

Deci, hai molcome lut,
iubeşte-mă cu saţ,
saţ fără nesaţ.
Să cântăm în vecinicie
‘cel vechi arpegi de armonie,
arpegi ce-l îngânau,
demult, demult,
profeţii prin pustie …

Tre(s) beau?

Ei, da … imi place sa beau. Si ce daca? Altii se implica in fel de fel de parascovenii, sperand ca vor salva lumea de la un inevitabil sfarsit, eu pur si simplu beau. Beau de plictiseala, beau de placere, beau fiindca vreau sa o cunosc pe blonda de alaturi, beau fiindca nu suport modernitatea, beau fiindca sunt modern, beau, beau, beau … beau pentru a bea, ma beau pe mine insumi, tres beau (ori tre’ sa beau?).

Absolutul?

Am incetat sa mai caut absolutul prin ceruri goale, lipsite de orice jivina celesta, divina ori crestina … acum il gasesc intr-o sticla movulie, cu gust de currants, Absolut imbuteliat prin indepartata Thule, tocmai acolo unde nu se poate degusta, ursuza Suedie. Ar fi crezut ei grecii, romanii … fiinte obisnuite cu caldura Mediteranei, ca absolutul cautat de ei nu acolo se va intrupa, ci in tarile barbare, in nord, unde mercantilii burghezi protestanti vor fi destul de isteti pentru a-l inchide intr-o butelca frumusica si a-l trimite peste mari si tari … paradoxul Europei.

Mai departe »

Achtung! Articol transferat de pe Insurgiam.

“Golem” al lui Gustav Meyrink. Un roman extrem de bine croit în jurul unei poveşti uimitoare. De-a lungul firului narativ (mai mult sau mai puţin tributar tehnicii ramei duble) se observă acea atmosferă cvasi-expresionistă, tipică scriitorilor evrei de limbă germană, a la Kafka. Pagină de pagină, naratorul îl conduce pe cititor într-o lume pierdută, în misteriosul ghetto al evreilor praghezi, acea mică oază de iudaism autentic, blocat în timp, neschimbat de tăvălugul vremurilor moderne. Fără să vrei, eşti cuprins de fascinaţie faţă de lumea lor, plină de secrete, plină de obsesii şi teamă de necunoscut, plină de frică şi respect faţă de tot ceea ce înseamnă umanitatea din afara ghetto-ului.

Mai departe »

Achtung! Articol transferat de pe Insurgiam.

Si soarele-ti curgea

incet, incet la vale

pe obrazu-ti alb si palid,

ca o rochie de mireasa.

Ma uitam mirat

la ochiu-ti ce-ti lucea ghidus

pe sub lentila.

Curios, era voios

ca un picur cald

sub un cer intunecat, ploios.

De unde soare, picuri, nori?

de unde atatea lucruri sfinte

pe-un chip de lut?

pe-un lut al fiicelor lui Eva …

De unde altundeva sa vina sacrul?

e singurul din lume cer

pe care tin sa il cunosc!

Achtung! Articol transferat de pe Insurgiam.

Pe scena culturala actuala, atat autohtona, cat si europeana se tot contureaza de vreo trei decenii o tendinta deosebit de periculoasa, si anume cea a ultra-modernizarii, a cautarii noului de dragul noului. Ce e deranjant in aceasta nu e neaparat fuga dupa himerele unei originalitati difuze, ci zdrobirea adevaratelor valori, ironizarea si incadrarea lor in mici pamflete de talcioc. E de inteles repulsia aceasta a “ultra-modernistilor” pentru “vechile” valori, caci orice alaturare comparativa a acestor puncte de reper antagonic polarizate s-ar fi soldat cu rezultate catastrofale pentru cei dintai. Astfel se poate explica subtila tactica de minimalizare a tot ceea ce e maret, de improscare cu noroi a tot ce este pur, de luare in ras a tot ce este tragic, aducand aminte mai degraba de propaganda politica, decat de un veritabil manifest artistic. In felul acesta, orice valoare a trecutului a fost relativizata, pana in punctul propriei prabusiri, pregatind terenul pentru noi moduri de “creatie”, pentru eschatonul Artei.

Mai departe »

După îndelungi peregrinări pe meleagurile iluzorii ale bâlciului internautic, eu, Phosphoros, mă întorc la matca-cenaclu, ca un fiu risipitor ce sunt. Prin lumea virtuală am rătăcit necontenit, prin ţări şi zări cu neamuri ciudate unde fost-am răzvrătit, Împărat şi Zeu, anti-blogăr şi am îndeplinit o sumedenie de alte dregătorii. Dar acum, în sfârşit, ca un fosforeic drojdier, care sunt, ma întorc tânjind către plaiurile de baştină într-ale scriiturii pixelate.

Ca un ardelean de soi ce mândru mă ţin, am în minte vechiul Imperiu Austriac. Spre sfârşitul lui avu drept stemă o acvilă cu două scăfârlii, o lighioană, după cum îi spuneau românii noşt’i cei verzi. Drojdia noastră, Imperiu virtual indubitabil mai impunător, mai original şi puternic decât crăia vieneză are ca stemă tot o lighioană, dar mai mică. Aparent posedă o singură căpăţână, însă, în esenţă minunăţia Drojdiei ia naştere în şi din mai multe. Acum … cu una în plus. A mea.

Mulţumesc drojdierilor care m-au invitat să ma re-alătur cenaclului şi sper la o colaborare deosebit de fructuoasă. Pentru început, voi re-publica câteva din vechile-mi scriituri, urmând ca tiptil tiptil să mă insinuez în mod binar şi pixelat cu noi creaţii reacţionare şi vetuste, după cum bine-mi stă în fire. Vă salut.

P.S.: pt. mici porcărioare şi articole serioase, mă mai puteti găsi aici.