gînduri pe un tur de ţară - Sibiu, 26 iunie 2008

Numai după ce îţi imaginezi că zbori drept înainte exploziv, cu o viteză extremă, inumană, intersectînd tot ceea ce vezi, neavînd răgaz nici să prinzi cu privirea linia orizontului, abia atunci realizezi cît de cleios este timpul în care ne zbatem ca nişte muşte în borcanul cu miere, ca un vechi infidel germanic condamnat la mlaştină. La o asemenea viteză nu mai ai capacitatea de a distinge amănunte de nici un fel, doar curcubee, linii lichide, culori irepetabile care pot fi considerate până la urmă noi amănunte, într-o contradicţie care naşte o lume nouă. Pentru că aşa se nasc noile lumi, prin contradicţie, de-a dreptul mitologic. Şi în lumea amănuntelor născute din nevoia lipsei acestora totul pare simplificat şi totul este frustrant şi înşelător. Frustrant pentru că rămîi cu impresia că îţi scapă prea multe amănunte. Atunci cînd trăieşti cu ideea ancorată ca o tumoare pe creier, conştientă sau nu, că îţi scapă fiecare cuarc, atom, micron (deja grobian), atunci eşti un simplu biet muritor. Nu poţi decît cel mult să tinzi spre o soartă faustiană.

Gîndindu-mă la toate verbele reflexive pe care le-am folosit vreodată, am început încet să mă dedublez, să-mi reneg vechea şi să-mi accept noua identitate, cea pentru care acele verbe nu sunt reflexive, cea datorită sau din cauza căreia verbele sunt reflexive, cea care precum un Steppenwolf a la Hesse stă parazitar cu colţii înfipţi în gamba mea încolăcit în jurul piciorului ca unul dintre doi adolescenţi în piscul avanpremierei erotice, iar piciorul meu este de fapt un mutant asexuat care mă duce unde nu vreau ştiind unde vreau sa merg. Însă cercul vicios a început să-şi ameţească spirala în momentul în care am realizat că dedublîndu-mă, eu nu fac altceva decît să alimentez întregul fiinţei mele, pentru că dedublarea presupunea un verb reflexiv care mai departe presupunea o perpetuă colaborare între mine si alter ego-ul, intermediar al reflexivelor. Nimeni nu ştie să scape de un cerc vicios. Pentru că în natura umană, soluţia unei probleme vine printr-o reţea de gînduri privind acea problemă, iar bestia acestui perpetuum mobile se hrăneşte din muniţia îndreptată asupra sa. Presupusă muniţie, pentru că ea nu o consideră muniţie, ci în mod logic - hrană. De fiecare dată cînd ne vom apropia de orgasmul acestei colosale construcţii logice, ea se va scurt-circuita, stîrnind Steppenwolf-ului un hohot de rîs anesteziant de dureros (precum spiţele roţilor ce par a se învîrti în sens opus la viteză mare). Ce-i de făcut. Păi în primul rînd e de făcut să nu ne punem întrebarea asta. Apoi să nu găsim soluţii contradictorii. Apoi să nu teoretizăm ceea ce tocmai am spus. Nu!!! Soluţii nu vom găsi învîrtindu-ne în jurul cozii. Atîta timp însă cît avem o coadă la dispoziţie, natura noastră ne obligă să ne învîrtim în jurul ei. Putem incerca să scăpăm de coadă. Apoi însă nu vom mai avea în jurul a ce ne învîrti, şi singura întrebare rămasă este Unde a dispărut coada? Dar noi fiind preocupaţi cu constatarea faptului că nu mai avem în jurul a ce ne învîrti, am scăpat momentul în care a evadat coada. La treabă! În urmărirea cozii! Alergăm în urmărirea cozii, uite-o! prinde-o! alergînd după fata morgana ne găsim fugărind coada alergînd în jurul ei, din nou, cîmpul magnetic al cozii ne aliniază la loc. Cine a gîndit toate astea? ar urla un Socrate modern, ratat, încercănat şi disperat de propria nemurire, cu nevastă grasă şi 7 copii graşi care la un loc fac cît nevasta grasă. Un Socrate care umblă printre mese de fast-food-uri din Piaţa Romană instigînd turmele de animale urbane la filosofie. Iar la urletul ultim al unui Socrate să mai tremure numai şuncile de pe ei, indiferenţi ca piftia, mulţumiţi de cursul rîului. -Somonul, spre deosebire de voi, înoată împotriva curentului! -Ei da, şi? Face asta numai pentru a-şi îndeplini scenariul genetic, nu are nici o mare filosofie în cap, nu gîndeşte. -The fish doesn’t think, because the fish knows… everything. -Auzi tataie, ne laşi? -Vă las…

Iată şi soluţia, coada e la el, nu neapărat la Socrate (el a murit), dar la un Socrate, iar el va pleca cu ea. Rămîne să-l găsim, dacă nu s-a dus deja.

Pe trotuar, un om venea spre mine iar eu ma duceam spre el. Omul ăsta, cu păr grizonat aranjat în două lagune adînci plasate pe marginile frunţii îmi sugera titlul de „gazda emisiunii poftă de vodcă”, emisiune care ar fi avut un public numeros format numai din oameni cu haine năclăite, genul de inşi care beau cu scopul de a găsi un scop în a bea. Şi el, gazda emisiunii, ar fi strigat „are cineva poftă de vodcă?” iar publicul ar fi răspuns într-un cor molcom de voci guturale, şmirgheluite de tabac cu un lung „daaa”, apucînd parcă cu vocea cuvîntul „vodcă” ce ieşise din gura moderatorului iar acum plutea prin aer gîdilînd pe la urechi masa de oameni palizi şi cu costume pline de moloz. Şi desigur tot acest scenariu se derula în mintea lui, a omului ce venea spre mine, iar eu îi citeam în ochi escapada din realitate, uitîndu-mă în pupilele lui ca într-un televizor vechi cu ecranul bombat. Ce era ciudat însă – din spatele lui apăreau tot felul de personaje, scoase parcă din publicul emisiunii, precum baba cocoşată de frica divinităţii, care încolăceşte mişcări brauniene în jurul bisericii făcîndu-şi un soi de cruce cu un gest prin care parcă şi-ar desena un crochiu în sîn cu un creion imaginar – acea fostă femeie în şorţ, tunsă scurt, cu personalitatea eşuată pe malurile pline cu alge puturoase ale mării gospodinelor. Şi se strînse aşa o galerie întreagă de oameni resemnaţi, tipologii care refulează noaptea în somn prin scîncete ca de submarin în adîncurile subconştientului, acea comoară de inteligenţă virgină pe care o poartă ei cu toţii în ţeasta lor de fildeş. Ei erau masonii unei vieţi deosebite – deosebită tocmai prin faptul că este deosebită ş.a.m.d. şi se întîlneau în metrou doar stînd spate-n spate şi privindu-se adînc în ochi prin intermediul reflexiilor de pe geamuri. Apropo, se spune că nu-i de bine dacă le întîlneşti privirea, ca om obişnuit, mai ales noaptea. Acea privire le fuge în timpul somnului de sub pleoape şi omoară pe oricine îi pică-n cale, întorcîndu-se în timp util, pînă la trezire, şi strecurîndu-se printre gene înapoi în orbitele protectoare, tecile acestei arme mortale. Ziceam că l-am privit în ochi pe omul acela, şi i-am văzut culisele proiectate artificial pe retină. Acest miraj m-a teleportat efectiv în miezul emisiunii respective înainte să am timp să gîndesc toate cele spuse mai sus, şi făcînd parte din public am simţit nevoit să spun „daaa”.

Nebunul şi nebunii

Buclele de frig ale începutului de răsărit mă apucă de glezne ca nişte cerşetori bătrîni reîncarnaţi în şerpi, iar eu le trag după mine lent către un grup de blocuri resemnate la întîmplare. Printre blocuri se vede parcă soarele cu o mînă prinsă de jgheabul pămîntului, şi sub cerul colorat călîi se lasă un aer tare de ies sonambuli la balcoane toţi poeţii domesticiţi, să mai inspire o gură de tinereţe din depărtarea unei ore cu cifră mică. Printre ferestre, ca o cascadă de abur pe fiecare pervaz se scurg ultimele valuri ale mirosului aspru şi exotic de vise. Brusc îmi sare-n drum un moş Stafidă slab şi foarte crăcănat, care începe să povestească de vremurile în care el era mare şi puternic, iar lumea era aşa de mică şi timidă încît se oprea globul din mişcarea lui de rotaţie cînd răgea el. Şi printre picioarele lui crăcănate trecea trenul, iar el lovea cu sticla de bere în tren clocotind de rîs, sadic şi în plin abuz de putere. Era vremea uriaşilor de Bucureşti, iar el le-a fost tată şi mamă, le-a fost frate şi naş. Era încă vremea în care plopii erau nişte boscheţi, şi cuvîntul “meschin” era o blasfemie. Sau nu exista, mai degrabă nu exista, pentru că mai mult ca sigur dacă cineva ar fi avut vreun gînd meschin în Bucureştii uriaşilor, acel nimeni ar fi fost strivit ca un gîndac timid de bucătărie sub piciorul crăcănatului, curbat într-o nobilă boltă, pe cît de nobilă pe atît de ucigătoare. Dar pe atunci gîndaci nu existau, deci comparaţia asta e o adaptare modernă, pentru că în vremea ‘ceea gîndacul era obiectul uriaşilor ochelarişti care îşi răsuflau viaţa sub lentilele microscopului. Bătrînii pot să confirme, acei bătrîni stafidiţi de timp, storşi de lacrimi pînă la deshidratare, comprimaţi în cutii de chibrituri, prinşi la cotitură într-ul colţ întunecat de Pod al Mogoşoaiei de către un Procust bucureştean - fiară a răzbunării sub masca monstrului egalităţii. O să confirme ei bătrînii, într-o lume normală, pentru că în astă lume plină ochi de nebuni, minoritatea celor normali devine nebunimea. Miroase a vise, bătrîne, miroase a vise aspre şi exotice, iar nebunii trag aer în piept de la balcoane, în amintirea vremurilor în care libertatea era o secundă de vid strivită între două ore ale dimineţii.

***

Din salcia asta

Din salcia asta, fiule, am crescut eu aşa după chipul ei cu mîinile atîrnînd ca nişte undiţe în apă. Cînd eram cît tine o trăgeam de cîte un smoc de crengi fleoşcăite imaginîndu-mi că am o soră pe care o pot trage oricînd de cozi. Salcia asta îmi gîdila mie creştetul capului, prin ea mi se încurcau pletele cînd mă scăldam în baltă. Apoi m-au biciuit flăcăi în geci de piele a răzbunare cu nuiele usturătoare din salcia asta, şi mai tîrziu aici am răsărit unei fetişcane îmbujorate ideea ce aveai să devii tu. Pe salcia asta aici se lăsa soarele şi din scrumul ei picta luna întunericul, pentru ca a doua zi să apară din nou vie ca un cadou de crăciun în dimineaţă. Salcia noastră l-ar fi sfidat pe Moromete rupînd-i toporul, dar n-a avut ocazia. Şi nu ştiam fiule cum ar fi putut muri salcia asta, nu ştiam, pînă cînd soarele a apus pictînd întunericul din scrumul ei, şi nu s-a mai ridicat niciodată, iar salcia asta în întuneric a crescut aşa de mare fără să o vedem încît a înconjurat Pămîntul îmbrăţişîndu-l în crengi moi, şi v-a strivit pe voi toţi între frunzele ei şi ţărînă reducîndu-l la o boabă de piper pe care eu azi singur rămas încerc să găsesc destulă inspiraţie să mi te imaginez, încerc să sondez după destule amintiri, să le pot aduna şi lipi, să-mi pot da seama din salcia asta ce… din salcia asta cine… din salcia asta încotro… să-mi pot da seama dacă eu sunt salcia sau salcia mi-e eu.

Păi tov. Serghei de alături şi-a postat referatul pe nemţeşte, iar eu ma gândeam că poate le traducem, dar prin urmare voi prelua lenea gestului şi voi posta (deocamdata) pe nemţeşte şi dragul meu referat despre prostituţia în Evul Mediu, ştiind desigur -ca şi amicul Sergiu- că nu-l(e) va citi nimeni pe limba lui Ghete.

Die Prostitution im Mittelalter

Am încercat eu să sar pe fereastră de la etajul şapte, că cică nu păţeşti nimic, aşa văzusem eu în vise. În vis se făcea că eram într-un fel de politehnică, ce avea un aer sanitaro-comunist, cu multă marmură şi bolţi înalte ca cerul gurii lui Stalin, gură care, apropo, avea şi nori, stele şi tot tacâmul. O arhitectură leneşă, că ăia doi doar erau un fel de români… Stalin stătea şi Lenin lenevea. De sus de acolo, din apogeul parabolelor nervoase staliniste, m-am aruncat şi am trăit clipe de groază în drum spre solul îngheţat de marmură, care mă aştepta proiectându-mi lustruit şi sadic reflexia unui alter ego la fel de disperat să se ciocnească cu mine. Ne-am dat cap în cap, eu şi cu ăla de dincolo de marmură iar după ce m-am ridicat am şi uitat de el. Mereu uităm de el. În fine, important e că m-am ridicat. Demonstraţia fiind gata, revin acum la ideea iniţială. M-am aruncat pe bune de sus de la etaj, m-a apucat şi căscatul în drum spre asfalt, dar am terminat până jos, şi astfel eram mulţumit de viaţă. Văzând că n-am păţit nimic, m-am supărat şi m-am culcat acolo, să zică lumea că-s mort, pentru ca apoi seara sa mă strecor acasă şi să analizez situaţia. Am stat până s-a întunecat bine şi încă puţin, iar când am deschis ochii am rămas şocat. Eram înconjurat de lume, până atunci tăcută, care a început brusc să vocifereze pe tonuri de discotecă zoologică. Am extras câteva fragmente de discurs: - Jigodia! A vrut să scape, laş puturos, nieee animalule! – Unde fugi mă căcănarule nu ţi-a zis mă-ta că o viaţă ai?! – Marş înapoi la etaj aviatorule, ce credeai ca aşa-i de uşor? et caetera. Am încercat să le explic, dar logic că degeaba. În ziua următoare am ieşit de frica vorbelor înfăşurat în ziare, efectiv îmbrăcat în ziare proaste, într-un costum cotidian, mustind a libertate, adevăr şi gând, ca să mă dizolv în mulţime ca rutina în persoană. Şi am tot mers fără sa ştiu unde mă duc, până am simţit că am ieşit afară din oraş, moment în care mi-am dat jos haina de ziare ca să aflu că eram mic, minuscul, lumea din jurul meu se umflase ca de la o supradoză de drojdie. Totul din jur era moale, umflat, totul era parcă făcut din perne. M-am întors disperat în oraş, unde până şi oamenii, si asfaltul sau tramvaiele erau nişte aluaturi moi ca perna. În disperare de cauză, am urcat la etaj într-un lift mai ceva ca o şaorma, şi m-am aruncat pentru a doua oară, în stare de şoc fiind. Căzând, m-am afundat incredibil de adânc în coca asfaltului unde mi-am găsit o bulă de dioxid de carbon mirosind a drojdie drept chilie pentru restul vieţii.

“70km/h”

Paula ţine într-o mână şi priveşte intens o poză înrămată cu un bărbat la vreo 30 de ani cu o expresie de om inteligent, preocupat. Poza este color, dar nuanţele sunt puţin uzate. În fundal, din altă cameră se aude un radio foarte încet, neînţelegându-se nimic. Pe faţa Paulei zvâcnesc involuntar câteva riduri. Mâna, de asemenea ridată, tremură foarte încet, aproape de neobservat, însă tremuratul mâinii se amplifică spre marginea ramei. Se aud lovituri consecutive. Vedem într-un alt cadru cum fereastra se închide şi deschide scurt lovind tocul. După ceva timp, Paula pune poza la loc, şi iese din cameră. În bucătărie, fiul ei de vreo 20-25 de ani, Petre, mănâncă grăbit supă dintr-o farfurie adâncă. Chipul lui este îngrijit. Petre este pieptănat şi cu hainele bine aranjate. Seamănă izbitor de mult cu bărbatul ceva mai bătrân din poză. Din radioul de lângă aragaz se aude “Vântul bate azi cu 70 de kilometri pe oră”. Petre se smuceşte din scaun şi aruncă farfuria în chiuvetă. Farfuria stă sprijinită de un castron şi oscilează câteva secunde pe muchia acestuia. Petre fuge în hol, se îmbracă şi se încalţă repede, îşi lustruieşte pantofii, strigă tare către camera de alături –Pa!, şi iese trântind involuntar uşa. Cadru negru câteva secunde. O vedem din nou pe Paula stând cu faţa în mâini şi cu coatele sprijinite în genunchi pe sofa. Îşi ridică chipul din palme. Are ochii împăienjeniţi, însă abia se observă. Se ridică, ia poza şi o aşează foarte decisă pe pervazul ferestrei, apoi îi auzim paşii cum se îndepărtează, văzând iarăşi poza, care se defocalizează încet, şi afară apare în câmpul focal o sârmă de rufe. Vântul bate foarte puternic, iar după aproape jumătate de minut de fluturat violent, un cearceaf zboară de pe sârmă şi pluteşte apoi haotic prin aer până iese din cadru. Cadru negru câteva secunde. Este noapte, Petre merge pe trotuar, trece de câteva blocuri, traversează o stradă, şi la un moment dat observă maşina mamei sale ce merge încet puţin mai departe. În maşină, Paula are lacrimi în ochi, şi în mâna stângă ţine poza înrămată cu bărbatul ce-i seamănă fiului ei. Petre se opreşte din mers şi face cu mâna către maşina Paulei. Aceasta, cu ochii în poză, ridică privirea, şi într-un moment de descumpănire, văzându-l pe Petre, aruncă poza într-o parte, şi prinzând volanul cu ambele mâini închide ochii şi demarează puternic către trotuar, unde se află fiul ei. Vedem în prim plan o trecătoare ce priveşte şocată scena, şi în clipa impactului e fulgerată de un spasm ce o zguduie din toate încheieturile. Pe fundal începe recitarea unei poezii de către cinci voci de femei din ce în ce mai bătrâne, fiecare voce rostind un set de 2 versuri.

geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă

Vedem în cadru maşina izbită de un copac de pe trotuar, iar pe măsură ce cadrul se lărgeşte foarte încet, observăm că în afară de trecătoarea-martor ce stă înmărmurită nu mai este nimeni pe stradă. Maşina arde mocnind.

si ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele

pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,

ciobindu-ne şira spinării, arzând.
arzând cu trosnete, ca daţi cu benzină

arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceara sfârâitoare, cu seu orbitor…

Camera urmăreşte coloana de fum, şi pe direcţia aceea continuă mişcarea până se dă peste cap şi vedem peisajul opus întors vertical, cu cerul jos şi clădirile sus.

.

* versurile recitate sunt extrase din “Ciocnirea” lui Mircea Cărtărescu

Revin asupra filmului comentat deja sumar de tov. Fludor - „Control” în regia lui Anton Corbijn. Vom considera articolul de pe site-ul vecin o introducere, ca să nu repet despre ce şi cum e filmul în mare. Simt nevoia să tai direct în operă şi să analizez nişte repere clare. Este un film biografic? Aud că da. Nu. Este un film inspirat dintr-o biografie. Da, povestea in sine ca poveste, ca realitate istorică, dar un film biografic ar fi fost unul prost pe lângă ce avem în faţa ochilor. Este un film de un uriaş bun simţ şi de o subtilitate aproape modestă, în sensul pozitiv al modestiei. Sensurile acestui film trag de el cum trag stările şi ideile lui Curtis de corpul său, ale cărui spasme definesc graniţa dintre artist şi om. Trag în toate direcţiile, precum trag cablurile de un stâlp gri închis din Macclesfield. Alb-negrul face stâlpul gri, am spune pragmatic, dar ghici ce – eu cred ca s-a filmat pe peliculă color. Avem pur şi simplu de-a face cu o poveste alb-negru. Este o tragedie pentru ochi şi o poezie pentru urechi. Este un film de artă care lasă clişeele acasă, şi scoate seva dintr-un fenomen care îşi merita locul consolidat în istorie. „Control” este statuia lui Ian Curtis, la vederea întregii lumi. Realismul biciueşte eroul, iar metaforele sunt dozate perfect şi susţin filmul în momentele cele mai grele – cu o noapte înainte de suicid, Curtis vede la televizor „Stroszek”. Scene. Neamţului plecat după iluzii în SUA i se pun la licitaţie toate bunurile. Demitizarea visului american. Curtis varsă o lacrimă aproape involuntar la scena memorabilă în care rulota i se scurge lui Stroszek prin faţa ochilor pe un fond muzical tragi-comic. Stroszek se ţine tare, şi e naiv. Dar Curtis nu vrea să fie ca el. Curtis nu vrea în America, nu vrea nicăieri, pe nici un metru pătrat al lumii. Consideră că şi-a spus cuvântul prematur, ca Esenin. Pe tot parcursul filmului îl vedem pe Ian cum suflă fumul ţigării. Iar în scena finală timpul şi lumea în care a aterizat, greşit dar genial, îl fumează cu aceeaşi nonşalanţă. La fel ca buclele fumului gros ce se ridică la cer, acest personaj se dovedeşte a fi unic, irepetabil, inimitabil, oglindă nepătată propriei sale voci.

„A blindness that touches perfection,
But hurts just like anything else.”

Vreau să clarificăm cîteva lucruri din start. În primul rînd, vorbim de limbaj cinematografic în limitele filmului artistic. În al doilea rînd, pornim o ipoteză subiectivă pe baza unui punct de vedere solid. În al treilea rînd, interpretarea în artă, cu atît mai mult în cinema, este datoria criticului; ştim foarte bine cum evită sau oferă piste false regizorii cînd sunt întrebaţi de propriile filme. Dau din umeri, pentru că filmul e gata, iar datoria regizorului e îndeplinită - filmul stă sub bisturiile criticilor şi publicului. Punem pe masa de operaţie mai întîi filmul lui Tarkovski. Avem de-a face cu cîteva filme, independente ca şi conţinut, stilistic vag apropiate, aşezate cronologic într-o parabolă valorică al cărui apogeu este momentul dintre Oglinda şi Călăuza. Rusul inventează un limbaj nou, fascinant pînă în ziua de azi. Îl respectă enorm pe Eisenstein, dar totuşi nu-i inspiră mare lucru. Îi place Kurosawa, Bergman, îl fascinează şi Parajanov. Gogol, Puşkin, Dostoievski, Brecht sau Goethe îl influenţează ideologic. Dar filmul lui e ceva în care vag găseşti influenţe clare. Aici eu voi încerca să scot la iveală axa filmului est-european şi un stil aparte definit în trei etape pînă azi. Tarkovski pune bazele acestui curent subteran. Limbajul este unul subtil, ce duce spre metalimbaj cînd e vorba de Andrei Rubliov sau Oglinda, sau dincolo de religie şi filozofie cînd vorbim de Călăuza. Scenele cu ispitele lui Rubliov, ninsoarea în catedrală, visele şi dialogurile puternice din Oglinda, scena incendiului, momentul poetului jucat de Anatoli Soloniţin cu coroană de spini în cap, sau ultima scenă din „zonă”, cea cu ploaia. În fine, foarte important, colaborarea lui strînsă cu Vadim Iusov (operatorul) dă naştere unui limbaj vizual care vine mănuşă peste ideile lui Tarkovski, şi se propagă mai departe ca inspiraţie pură, şcoală, manual de cinematografie şi mise-en-scene pentru cei ce le vor urma. S-a spus că rusul a făcut puţine filme. Sunt şapte lung-metraje. Ei, prin anii ‘80 iese la rampă Kieslowski. El are şi mai puţine (titluri): Decalogul, La Double Vie… şi Trilogia culorilor. Seria (sau setul) de zece filme a cîte 1h are o provenienţă şi o istorie complicată pe care n-o vom discuta. Important e că: pe fiecare alege să îl realizeze cu cîte un operator diferit, astfel reuşeşte să imprime stiluri originale pentru zece mediu-metraje consecutive, dar rămîne stilul adînc imprimat… rămîne amprenta lui Kieslowski pe aceasta serie impresionantă de filme; nici vorbă de monotonie, şi seria ar putea reprezenta foarte bine un film magnific de zece ore. Reamintesc scena muştei care se zbate pe linguriţă, roata de bicicletă care oscilează dreapta-stînga în aer cu o tensiune formidabilă, sau obsedantul laitmotiv al bătrînei care duce gunoiul. Să nu mai menţionez prezenţa permanent episodică a tînărului enigmatic, angelică dar neinteracţională şi cu o interdicţie naturală asupra celor zece destine. O succesiune copleşitoare de simboluri, totuşi o cantitate acceptabilă a acestora şi o omogenitate a ideilor îmbunătăţită faţă de Tarkovski. Ar zice unii incomparabil! dar influenţa e clară. Bila albă: Tarkovski pentru profunzime(introspecţia din Oglinda), Kieslowski pentru motivele trase mai mult spre natura umană(relaţiile şi etica modernă din Decalog, idem Trilogia). Bila neagră: rusului pentru complexitate exagerată sau incoerenţă în unele momente izolate(interpretare prea deschisă în Călăuza), polonezului pentru unele concluzii ca din topor(Decalog X), şi pentru mici clişee prin scenarii(în La Double Vie… comportamentele au iz mult mai vestic; influenţă explicabilă de altfel). De remarcat totuşi înclinarea spre metafizic din La Double Vie…, şi apoi revenirea la obsesii mai vechi, cu o experienţă în spate, în Trilogie. Vine vremea lui Zviaghinţev. Un rus tînăr, abia a terminat al doilea său film anul trecut – Izgnanie, tradus The Banishment. La noi n-a rulat decît la festival din cîte ştiu. A mai făcut Vazvraşenie(Întoarcerea). Ambele filme impresionante, cu un stil de care nu l-ai crede în stare pe tînăr. Se vorbeşte de un nou Tarkovski. Are de partea lui un DP(operator) cu un talent titanic, colosal, bombastic. Dar tot talentul acesta parcă merge bine numai sub bagheta lui Zviaghinţev. Am văzut scene dintr-un film făcut de acelaşi DP sub un alt regizor şi era bun, dar nici pe departe ce văzusem în cele două filme revelatoare. În Întoarcerea, imaginea şochează prin stilul efectiv –fotografic- de o expresivitate genială. Povestea e construită foarte atent, cu simboluri ascunse, cu simetrie clasică şi cu un final absolut unic, total imprevizibil, al cărui şoc puternic te pune serios pe gînduri. Despre Banishment nu voi vorbi încă, pentru că l-am văzut o singură dată. Tot ce pot spune e că stilul e mai temperat, şi poate mai puţin accesibil, dar calitatea e cel puţin aceeaşi dovedită înainte. Ce concluzionăm… De la Tarkovski la Zviaghinţev am trasat o legătură clară de tot. Pare-ni-se că polonezul autor de Decalog şi Trilogie ne rămîne puţin pe afară. Nu. Asta este şi ideea pe care vreau s-o trag la suprafaţă. Oricît de vag s-ar potrivi Kieslowski între cei doi ruşi, polonezul are un rol crucial în menţinerea unui curent est-european. Desigur, există argumente ca domne, şcoala rusească… bine, dar şcoala rusească îi aprinde lumînări lui Kieslowski. Aproape toate şcolile o fac. Stilul său unic este determinant, şi eu vă promit că în filmografia lui Zviaghinţev vor apărea influenţe pe viitor din partea aceasta. Sunt mici pîrîiaşe stilistice şi artistice care încet încet au curs la vale şi urmează să se adune într-un fluviu. Tînărul rus a adus deocamdată o întoarcere adevărată lui Tarkovski, şi dacă va reuşi să menţină o limpezime a ideilor şi neapărat originalitatea dovedită, vom asista la ceva mare, ceva cu adevărat mare.

Era vremea în care frunzele de septembrie erau de un verde abscons. Căldura se filigrana prin aer ca mierea în ceaiul fierbinte, iar gândul vreunei ierni nici nu îndrăznea să atingă vreun umăr a pardon. Păsările îşi lăţeau cu mai mare încredere aripile, iar calea lor era mereu spiralată, formând case în cochilii de aer aproape vizibile. Trei ţărani pierduţi în virtejul lent al anilor, cu pielea scorţoasă ca de elefant, cărau găleţi argintii cu apă. Păienjenişul luminos din găleţi li se reflecta pe feţele inăbuşite, lovite la fiecare pas de dogoarea ce se pierdea cu unde somnoroase în zare.
Fără să se vorbească, se trîntiră cîteştrei într-un şanţ îmbrăcat cu verziş. Unul scoase din găleata sa un instrument cu coarde, altul un fluieraş şi al treilea întoarse găleata şi începu să bată ritmat într-însa, diavolesc şi dumnezeiesc, cu mîinile aspre ca ţărîna, dar iscusite ca Solomonarul. Şi în tărăboiul acela solemn începu să curgă prin şanţul verde o apă aşa de limpede, că li se netezi pielea ţăranilor, care se făcură în feciori vînjoşi. Iar cântul dumnezeiesc le era scris pe cămăşoaie cu urzeală roşie şi neagră. Cum apa limpede le veni pînă peste creştet, cântul lor se făcu valuri valuri prin câmpul auriu ca mierea. Şi atunci în zarea confuză, la sărutul văzduhului cu ţărîna, apăru o fecioară. Şi tot venea şi tot venea şi tot venea, cum gîrla-n albie ea venea, tihna zeilor să răscolească…