Perspectiva lui:
El se apropie de casă, şi înainte să îşi îndrepte privirea spre fereastră (în acest moment lumina e aprinsă), se gîndeşte că ar vrea ca ea să se fi culcat deja, implicit i-ar plăcea să vadă lumina stinsă la fereastră ca semn al acestui fapt. Se uită apoi la fereastră şi observă întunericul.

Perspectiva ei:
Ea stă şi face de mîncare. Fix înainte ca el să ridice privirea spre fereastra ei se creează o elipsă care zdrobeşte o oră de timp într-o clipă, iar ea se află în pat dormind. Mîncarea zace rece pe masă etc.

Culise:
Cînd el se gîndeşte că i-ar plăcea ca la fereastră să vadă întuneric, se gîndeşte de asemenea că viaţa lui este un scenariu al dorinţelor sale sincere, sau mai pe scurt - un vis (cu dublu plural vis-visuri). Viaţa îngenunchează în faţa gîndului său şi o oră ce se află în spatele ferestrei pe care el o va fi privit se comprimă într-o clipă ce îi va oferi lui iluzia (din perspectiva noastră) sau realitatea (din perspectiva lui) că dorinţa i s-a împlinit, că duce o viaţă într-adevăr ghidată atent de mintea sa condiţionată mereu strict de inconştient. Întrebarea este totuşi… i s-a împlinit dorinţa? Dacă elipsa este naturală, da. Dar este?

Mitul peşterii: Bun, oamenii din peşteră nu văd lumina, ea fiind proiectată doar, dar asta va presupune întotdeauna ca nici lumina să nu-i poată privi pe oameni în ochi. Singurul element avantajat în toată afacerea este mijlocirea în sine. Interesantă devine abia relaţia între om şi mijlocire… ceea ce cred că duce de obicei la idei alegorice gen: mitul meşterii.

Mi-am petrecut nişte nopţi serioase şi răsfirate prin timp scriind greu zece pagini firave de proză scurtă (acum şi cu copertă din Tarkovski). Dacă vă întrebaţi: de-amorul artei îmi public virtual un rahat de 10 pagini şi-i mai fac şi copertă. Aşa m-a tăiat cheful. Promit mai mult pe viitor, dar începutul mi-l priponesc aici. Chestia asta se voia iniţial proiect de roman, dar nu mi-a mers povestea aşa cum ar fi trebuit ca să iasă (mult) mai mult de zece pagini. Aştept critică în valuri, constructivă sper. Nu accept reproşuri de genul “e prea puţin” şi de asemenea nu accept “să mai scrii!”-uri. Asta ştiu şi eu. Asta am zis şi mai sus. O sa mai scriu, da. Acum dă clic.

[ Descarcă “Album” în format PDF ]

Îţi pute sufletul. E compus din particule mici, minime, iar ele sunt pure. Dar aceste particule virgine se deflorează prin asocierea cu celelalte particule, şi apoi put. Da, ne pute tuturor sufletul de-mi strîmbă nasul şi-mi vine să borăsc. Şi cu cît incerci mai mult să ţii particulele separate una de cealaltă, cu atît te năclăieşti mai mult ca o muscă-n miere, ca un ţînc în muci şi ca o gagică intr-o căldare cu finetti, ca să fie don Vasile de acord. Particulele pure ale sufletului nostru se penetrează reciproc porceşte, pentru că iepureşte sună prea inocent. Plesnesc ca nişte boabe slinoase de icră pe margarină. Şi puritatea se duce în nicăieriul totului, acolo unde nu avem voie cand suntem copii pentru că nu suntem adulţi, şi cînd suntem adulţi pentru că nu suntem copii.

***

M-am trezit ieri cu aripi. Aripi ca la televizor, de înger, aripi greoaie şi frumoase. Am fluturat din ele, lovindu-le de dulap, de pereţi, dărîmînd toate alea de pe birou, şi rîzînd ca un bou făcînd asta. Seara nu am prea putut dormi. E frig în cameră, iar eu nu pot dormi decît pe burtă. Cum adormeam fluturam în vis din aripi şi plapuma zbura deoparte. Am încercat azi dimineaţă să exersez să zbor, dînd din aripi prin cameră, dar nu am făcut decît ravagii. M-am hotărît pînă la urmă să mă arunc direct şi să dau cît de tare pot din aripi. Ce mai ştiu e doar că am picat ca un bolovan sfărimicios plesnit sec de asfalt, ochii mai rămînîndu-mi să văd cum perechea mea de aripi flutura violent sus în dreptul ferestrei, şi o clipă mi-a mai rămas să-mi mai amintesc scurt aici ce s-a întîmplat.

Am realizat, sau mai bine zis mi-am decojit gîndul de haina inconştientului, că animalele nu se schimbă. Şi prin animale nu mă refer chiar la ele, ci la stăpînii lor. De-a lungul presupusei evoluţii omul şi-a admirat mai întîi calul în Evul Mediu pentru ca apoi să-şi admire în vremuri viitoare cronologic X5-ul în faţa cafenelelor de tip Non Amour, bînd cafeluţă şi tuşind superior cînd mai demarează cîte o dacie la intersecţia în care -nota bene- se află. Propriu zis. În. Practic. Tuşind de la monoxid. E vorba evident de conţinut şi formă, sau ambalaj. Geniile spre deosebire de cei mai sus numiţi evoluează permanent. Cu evoluţia lor aduc şi evoluţia formei sau ambalajului sau calului neanderthalului modern. Devine doar o chestiune de perspectivă, si una a dracului de amuzantă dacă ştii să ţi-o construieşti din deal, cu vedere la mare. În final îmi cer scuze pentru groaznica escapadă din liniştitele ape ale acestui site, sper că nu o luaţi ca pe o generalizare, treaba evocată mai sus. Şi nu în ultimul rînd, escapada ce mi-am permis-o fiind de neiertat, vă rog, neiertaţi-mă.

Revin asupra unui film nemţesc de Oscar pentru film străin din 2006, debutul în lungmetraj al lui Florian von Donnersmarck: ,,Das Leben der Anderen” sau ,,Viaţa celorlalţi”. Este povestea complexă a unui dramaturg german din DDR, Georg Dreyman (Sebastian Koch), şi raportul acestuia (ca om şi ca reprezentant al artei în general) cu agentul STASI (Ulrich Mühe) ce îl va urmări pe tot parcursul filmului. Ministrul culturii pune ochii pe nevasta lui Dreyman, şi vrea neapărat să găsească probe împotriva acestuia, deşi scriitorul nu avea antecedente şi nu părea a fi un dizident. Căpitanul STASI Wiesler, un securist model, gri şi fără cusur, se pune pe treabă şi îl supraveghează cu ochi de vultur şi ureche de liliac pe dramaturg. În ciuda aparenţei absolute de sânge rece, securistul suferă în cele din urmă o transformare umană, superbă, ce îl metamorfozează ca pe un fluture. Dreyman şi breasla, afectaţi profund în urma diferitelor capcane şi bombe psihologice lansate de STASI şi de ministru împotriva lor, complotează pentru a-şi face auzită vocea în vest. Wiesler, mereu cu căştile pe urechi, ajunge să facă o obsesie din supravegherea lui Dreyman, şi încet se îndrăgosteşte de marea iubire a scriitorului. Nu, nu nevasta, cum era cazul ministrului libidinos, ci arta în sine. Îl vedem într-o scenă simbolică pe căpitanul singuratic cum citeşte înmărmurit de farmec nişte rânduri din interzisul Brecht, şi cum apoi cu o inteligenţă menită unor scopuri superioare mizerabilei anchete, dezvăluie umanul şi viaţa de dincolo de stâncă. Evit pe cât posibil să vă povestesc scene superbe, segmente cruciale ale firului narativ şi evident grandiosul final, pentru că este un film pe care trebuie să îl degustaţi singuri, cap-coadă, replică cu replică şi cadru cu cadru. Pentru că este un film uşor digerabil, creat pe structură dramatică de inspiraţie americană, dar cu un profund conţinut politic, social, filosofic, istoric şi poetic, învăluit într-o ramă formală de un estetic profesionist: imagine impecabilă, coloană sonoră absolut perfectă (notă maximă pentru motivul ,,Sonatei omului bun” - ,,Die Sonate vom guten Menschen”) şi două roluri principale fără cusur şi fermecătoare. Acesta este filmul care ar trebui să ne forţeze să facem o paralelă între seaca noastră societate semi-capitalistă plină de libertăţi, şi acea perioadă glacială de cenzură şi suprimare, care paradoxal înflorea în dedesubturi cu atât mai mult cu cât era regimul mai dur.
O morală sublimă, un fragment de istorie şi o operă cinematografică de vitrină.

Din seria de comedii-negre-care-te-pun-pe-ganduri nordice se remarcă ultimul film al unui regizor cu un cert talent, de un rafinament si o subtilitate pe cât de geniale pe atât de suculente, pe cât de goale pe-atât de pline de viaţă: Roy Andersson. Filmul se numeşte “Du Levande” sau “You, the living” (…de la Goethe citire) şi nu este fără precendent, deoarece tăticul său, precedentul film, pe nume “Sånger från andra våningen” sau “Songs from the second floor” (2000), urmează acelaşi tipar stilistic, ba chiar cele două se completează reciproc. Avem de-a face cu un film al cărui absurd ni se întipăreşte în ochi ca fiind fezabil, devenind o critică socială, un absurd ce nu este absurd deoarece este cotidian, dar natura umană îl respinge instinctual şi astfel e considerat absurd. Bun, concretizând: în timpul actului sexual soţul firav vorbeşte probleme economice familiale şi deasupra sa soţia grasă geme purtând un coif milităresc tip prusac; un moş care se deplasează cu scaun de’ăla de mers târăşte pe asfalt neintenţionat dar fără scrupule câinele încurcat în lesă spatele său. Şi aşa mai departe. Filmul este o împletire de vieţi povestite paralel şi încrucişat, pe scene drăguţe, seci, şi pline de umor negru. Este o operă despre societate şi natura umană ce ne pare devenită mutantă ca rezultat al absurdităţilor sociale şi a rutinei. Avem şi nişte planuri onirice pe care se desfăşoară acţiunea, structura filmului bazându-se în mare pe oameni care îşi povestesc visele şi pe visele povestite de ei, într-un mediu urban exagerat de gri, cu personaje palide, nişte cadavre vii. Pelicula lui Andersson radiografiază corpul canceros în fază finală al societăţii şi stârneşte subiecte existenţiale ca moartea, dragostea, familia, dar o face cu un umor dureros de negru şi de sec, genul de umor la care în gând te crăcănezi de râs, dar pe faţă ţi s-a lipit o grimasă de parcă ai fi muşcat dintr-o lămâie crudă. Şi asta pentru că după ce râdem de personaje ne regăsim în ele. Roy Andersson ne demonstrează că hazul de necaz tras de păr ne poate face să reflectăm la mizeria ce ne leagă pe noi oamenii într-o societate tocită şi plictisitoare, şi ne poate face să reflectăm la evadări dintr-o lume presupus liberă, dar care nu a fost niciodată mai constrângătoare. Motto-ul filmului, după cum am mai zis, citează din Elegiile Romane ale lui Goethe: “Freue dich also, Lebendger, der lieberwärmeten Stätte, ehe den fliehenden Fuß schauerlich Lethe dir schauerlich netzt” pe limba lui guţă însemnând “Bucură-te deci, fiinţă, de căldurosul tău culcuş, înainte ca al Lethei val rece ca gheaţa piciorul tău ce evadează să ţi-l umezească”. Restul concluziilor le veţi trage voi, după ce vedeţi filmul, şi slavă cerului sunt la concluzii de tras pentru toţi şi toate.

În disperare de cauză, neavînd nici cea mai mică urmă de idee rămasă pe scoarţa creierului, am publicat săptămînile trecute o carte goală, cu pagini albe. În librării au apucat diferiţi indivizi şi diferite individe cartea cu mare curiozitate, şi au luat-o drept agendă, carneţel de notiţe, pentru desen… mîzgălind în scurt timp tot tirajul în curbe de cerneală unice, originale. Criticii au interpretat gestul ca fiind o dovadă de solidaritate a publicului faţă de scriitor, un fel de ajutor. Prin umplerea spaţiului alb, oamenii îi dăruiesc o nouă inspiraţie autorului. În toată lumea s-a răspîndit ştirea scriitorului rămas fără inspiraţie. Toată atenţia acordată crizei petrolului s-a îndreptat imediat către acest grav caz de criză a inspiraţiei. Punînd mînă de la mînă, toată populaţia globului şi-a sondat creierii după inspiraţie. A fost publicat un nou tiraj în trei miliarde de exemplare, să ajungă la toată lumea. Paginile albe au fost traduse cu migală în toate limbile lumii sub peniţa celor mai de rasă traducători. Un mare succes l-a avut varianta în germană, ştiindu-se probabil că autorul era germanofil. Cu setea unei armate de cămile stafidite tînjind după o halbă de bere, nemţii au umplut paginile albe cum ne-am umple noi toţi traistele cu bani dacă ar ploua cu ei. În Asia adolescente isterice dormeau cu volumul sub pernă iar nişte maniaci prin Statele Unite şi-au făcut case din paginile umplute în prealabil cu inspiraţie de calitatea a doua. Dar problema era… cum ar putea ajunge toată cantitatea uriaşă de inspiraţie-cadou la scriitor? Ingineri din toată lumea au elaborat un complex proiect prin care să adune cărţile de pe întregul glob cu ajutorul unor aeronave speciale, şi să le dea drumul apoi deasupra casei autorului, în Bucureşti. Mii de tone de celuloză urmau a fi aruncate peste modesta casă a omului, iar acesta era îngrozit de idee, dar împăcat cu soarta, pentru că ştia că oriunde ar fi fugit, aeronava l-ar fi urmărit şi ar fi aruncat tonele de inspiraţie asupra sa. Aşa îngrozit de idee, scriitorul s-a dedublat şi şi-a semnat scrisoarea de adio, adică textul de faţă, iar cînd acesta a fost transmis la televiziuni de pe întregul mapamond, lumea a fost secerată de o profundă dezamăgire. Omul îşi găsise inspiraţia înainte de sosirea coletului.

gînduri pe un tur de ţară - Sibiu, 26 iunie 2008

Numai după ce îţi imaginezi că zbori drept înainte exploziv, cu o viteză extremă, inumană, intersectînd tot ceea ce vezi, neavînd răgaz nici să prinzi cu privirea linia orizontului, abia atunci realizezi cît de cleios este timpul în care ne zbatem ca nişte muşte în borcanul cu miere, ca un vechi infidel germanic condamnat la mlaştină. La o asemenea viteză nu mai ai capacitatea de a distinge amănunte de nici un fel, doar curcubee, linii lichide, culori irepetabile care pot fi considerate până la urmă noi amănunte, într-o contradicţie care naşte o lume nouă. Pentru că aşa se nasc noile lumi, prin contradicţie, de-a dreptul mitologic. Şi în lumea amănuntelor născute din nevoia lipsei acestora totul pare simplificat şi totul este frustrant şi înşelător. Frustrant pentru că rămîi cu impresia că îţi scapă prea multe amănunte. Atunci cînd trăieşti cu ideea ancorată ca o tumoare pe creier, conştientă sau nu, că îţi scapă fiecare cuarc, atom, micron (deja grobian), atunci eşti un simplu biet muritor. Nu poţi decît cel mult să tinzi spre o soartă faustiană.

Gîndindu-mă la toate verbele reflexive pe care le-am folosit vreodată, am început încet să mă dedublez, să-mi reneg vechea şi să-mi accept noua identitate, cea pentru care acele verbe nu sunt reflexive, cea datorită sau din cauza căreia verbele sunt reflexive, cea care precum un Steppenwolf a la Hesse stă parazitar cu colţii înfipţi în gamba mea încolăcit în jurul piciorului ca unul dintre doi adolescenţi în piscul avanpremierei erotice, iar piciorul meu este de fapt un mutant asexuat care mă duce unde nu vreau ştiind unde vreau sa merg. Însă cercul vicios a început să-şi ameţească spirala în momentul în care am realizat că dedublîndu-mă, eu nu fac altceva decît să alimentez întregul fiinţei mele, pentru că dedublarea presupunea un verb reflexiv care mai departe presupunea o perpetuă colaborare între mine si alter ego-ul, intermediar al reflexivelor. Nimeni nu ştie să scape de un cerc vicios. Pentru că în natura umană, soluţia unei probleme vine printr-o reţea de gînduri privind acea problemă, iar bestia acestui perpetuum mobile se hrăneşte din muniţia îndreptată asupra sa. Presupusă muniţie, pentru că ea nu o consideră muniţie, ci în mod logic - hrană. De fiecare dată cînd ne vom apropia de orgasmul acestei colosale construcţii logice, ea se va scurt-circuita, stîrnind Steppenwolf-ului un hohot de rîs anesteziant de dureros (precum spiţele roţilor ce par a se învîrti în sens opus la viteză mare). Ce-i de făcut. Păi în primul rînd e de făcut să nu ne punem întrebarea asta. Apoi să nu găsim soluţii contradictorii. Apoi să nu teoretizăm ceea ce tocmai am spus. Nu!!! Soluţii nu vom găsi învîrtindu-ne în jurul cozii. Atîta timp însă cît avem o coadă la dispoziţie, natura noastră ne obligă să ne învîrtim în jurul ei. Putem incerca să scăpăm de coadă. Apoi însă nu vom mai avea în jurul a ce ne învîrti, şi singura întrebare rămasă este Unde a dispărut coada? Dar noi fiind preocupaţi cu constatarea faptului că nu mai avem în jurul a ce ne învîrti, am scăpat momentul în care a evadat coada. La treabă! În urmărirea cozii! Alergăm în urmărirea cozii, uite-o! prinde-o! alergînd după fata morgana ne găsim fugărind coada alergînd în jurul ei, din nou, cîmpul magnetic al cozii ne aliniază la loc. Cine a gîndit toate astea? ar urla un Socrate modern, ratat, încercănat şi disperat de propria nemurire, cu nevastă grasă şi 7 copii graşi care la un loc fac cît nevasta grasă. Un Socrate care umblă printre mese de fast-food-uri din Piaţa Romană instigînd turmele de animale urbane la filosofie. Iar la urletul ultim al unui Socrate să mai tremure numai şuncile de pe ei, indiferenţi ca piftia, mulţumiţi de cursul rîului. -Somonul, spre deosebire de voi, înoată împotriva curentului! -Ei da, şi? Face asta numai pentru a-şi îndeplini scenariul genetic, nu are nici o mare filosofie în cap, nu gîndeşte. -The fish doesn’t think, because the fish knows… everything. -Auzi tataie, ne laşi? -Vă las…

Iată şi soluţia, coada e la el, nu neapărat la Socrate (el a murit), dar la un Socrate, iar el va pleca cu ea. Rămîne să-l găsim, dacă nu s-a dus deja.