Puterea mă inundă.
M-amuză cum, imundă,
Lumea de-afară mă iubeşte
Cum ar iubi un gândac
Hrana de zi cu zi.
Neîncetat încerc să-i scap din cleşti
Cu izolare şi cu frică şi, nebună,
Nu încetez să-i cad-napoi în gura ce-i căscată.
Pentru un moment atenţia-i asupra mea,
Cât timp trupu-mi fără greşeală
Nu miroase a putreziciune.
Dacă an după an voi scăpa din cleşti-i,
Voi fi norocoasă.
Însă de-acum mă ornez cu veninuri ascunse
Pentru zilele când atrăgător trupul nu va mai fi.
Iar vulturii din el dori-vor să se-nfrupte.
Poate voi muri încet sau poate mai rapid.
Puterea mă inundă acum
Poate să nu-mi pese
Dar de ce să nu scrie pe piatra-mi funerară
Ceva injurii să arate
C-am fost cândva iubită
De-aceşti epigoni bărbaţi eterni
Muieri vremelnice, copii nesăbuiţi?

Semăn a pasăre, femeie!
Nu înţelegi că nu-s matur?
Inima-mi fuge-n ţările calde de fiecare dată când
Trupul tău mă ispiteşte plat.
Femei multiple, bărbaţi oneşti.
În ţările calde-s clătite?
-s clătite de valuri, iar cerul
Nu admite replici ieftine.
Acolo pot trăi, pot sufla, pot simţi.
Aici, ca pasăre în cuşti centrate,
În cuşti micuţe-s mort.
Deci fugi şi uită, fugi, trăieşte,
Cântă, râzi, urlă, surâzi cui îi place.
Eu ştiu doar sunetele naturii, femeie!

Mi-am petrecut nişte nopţi serioase şi răsfirate prin timp scriind greu zece pagini firave de proză scurtă (acum şi cu copertă din Tarkovski). Dacă vă întrebaţi: de-amorul artei îmi public virtual un rahat de 10 pagini şi-i mai fac şi copertă. Aşa m-a tăiat cheful. Promit mai mult pe viitor, dar începutul mi-l priponesc aici. Chestia asta se voia iniţial proiect de roman, dar nu mi-a mers povestea aşa cum ar fi trebuit ca să iasă (mult) mai mult de zece pagini. Aştept critică în valuri, constructivă sper. Nu accept reproşuri de genul “e prea puţin” şi de asemenea nu accept “să mai scrii!”-uri. Asta ştiu şi eu. Asta am zis şi mai sus. O sa mai scriu, da. Acum dă clic.

[ Descarcă “Album” în format PDF ]

Ţi-aş fi spălat picioarele cu apă de ploaie
adunată într-un craniu îngălbenit, os vechi
el (sau ea) nu se va fi gândit niciodată
că va veni o vreme când în loc de creier
va fi doar apă.

Ţi-aş fi pieptănat pletele murdare şi încurcate
ştiu că nu te-ar fi făcut mai frumos
poate nici pe mine mai sfântă
oricum un pieptene din os uman
e mult mai greu de găsit decât un craniu.

Asta fiindcă n-o să învăţ niciodată să tac lângă tine
e prea multă deşertăciune în interior
ca s-o suport singură, şi te-ai născut cu urechi
n-am nevoie decât să zâmbeşti îngăduitor
te las să te prefaci că asculţi.

Ce vină am eu că te-ai făcut om?

Ce deşert e în mine
În veacul de duminică
Când ore nesfârşite, îndulcite cu miere
Urcă pe scările vremii, bat în pereţi.
Albul ochilor prinde albul buzelor
Şi frământarea vremelnică cu iz de timp
Duce la trecerea secolului.
Din mine despărţirea se face treptat
Tic, tac, tic, tac.
Nu brusc, răbdarea-i o virtute.
Cu dealul cobor la vale.
În stâna de colo sus timpul a îngheţat.
Ce reci-mi sunt picioarele în opinci.
Tic, tac, tic, tac.
Se apropie pâinea cea de pe urmă,
Pământul şi jelitoarele,
Când voi fi plânsă pentru ce nu am fost.
Albul ochilor plin de lacrimi
Nu mai rezistă la cârlionţii putreziţi.
Am fost, am fost.
Tic, tac, tic, tac. Tic.

Ceylon matern şi-nfumurat
Nu te-am uitat
Pe cai şi nori am tot zburat
Mai lat! Mailat?

Aici acasă-i totul bine
Cu toţii ne-ntristăm
Să auzim că în Ceylon
E chiar mai bine.

De ştiam de-acum trei ani
Că nu-s ţigani
Şi nu-s bordeluri,
Ceylon, Ceylon, tărâm nefast
Nu alegeam să te uităm.

Unde-s asinii, unde fumul
Dar peşteri, peşteri unde mi-s?
Eu nu trăiesc decât o dată.

Hai fă, Marghioalo, joacă bine!
Că-s trist şi beat şi nemâncat
Hai fă, Marghioalo, iarna vine
Şi eu-s tot trist şi beat şi nespălat!

O ceruri, o justiţie!
Unde e vinul ce-l băui?
Hai fă, Marghioalo, te-apucă cântatul
Când eu mi-s beat şi veşnic nemâncat?

Unde e calul, unde pălăria?
Eu pot fura cu spor şi zor
Doar cânta-mi, măi soţie, una
Din veacul când s-au dus bunicii.

Este mult de-atunci, Marghioalo
De când în pula goală,
Pe câmp, sub burţi de cai visam
La o soţie şi un han.

În iarba mare, sub omăt, oriunde
Cu toţi ai mei râdeam şi chefuiam
Şi de români nu auzisem
Unde e totul, unde, unde?

Şi de pe-atunci ştiam, femeie,
Ceylonul că-l voi părăsi,
Dar astă zi de vrei să-ntrebi
Mi-e dor,mi-e dor.

Aici, cu fuste înflorate
Şi cai, şi zmei, şi tot ce simt,
Nu pot trăi, vreau deci să mor
Iar în Ceylon.

Prin vene curge sânge de străbun
Ce vrea vărsat să fie lângă Gange
Deci nu mai plânge, fă, Marghioalo
Adu un vin şi hai: să mergem la furat!

Deschide brațele, am devenit mult prea timidă
nu mai știu să mă cuibăresc lângă tine ca pe vremuri
distanța scoate din mine spini.

Du-mă de mână până la societatea pe care am îngropat-o
când am decis că e mai plin ca niciodată de sens cuvântul „noi”
să-i spun o poveste.

Mi-ai zis atunci, mai bine bem o ciocolată caldă în bodegă
de asta acum amintirile au gust bun și vanilie
ai uitat o îmbrățișare.

A-mbătrânit iar ziua, e luna cum e jarul
Deschide ochii lumea când zorii n-au venit,
Bolnavă scoarța apei îşi dezveleşte şalul
Sub barca tristă, veche, făcută din lignit.

Din stropi de brumă rece îşi face iarba pături
S-acopere sideful de suflet din pământ,
Şi-n dimineți, din coşuri, fumul se urcă-n lături
Uitându-se spre stele în chip de legământ.

Alte siluiri ale muzei aici.

tare mi-e dor să stau la Universitate,
să ascult “cea mai frumoasă zi”
şi să-mi treacă Andrieş prin faţă
cu barbă şi vestă şi cum-i-o-fi-zicând-t-ului-ăla sub braţ

şi să se desfacă apa din fântână
în rogvaiv şi alte culori pe deasupra,
să-mi scadă părul, să am cinşpe ani

şi să curgă ziua pe muchiile zidurilor,
lipicioasă şi înceată ca zeama de corcoduşe,
să se dezlege funiile lemnului şi crăpăturile asfaltului
şi firele de praf să fugă unele de altele

şi să plesnească universul
într-o sută de mii de stringuri care vibrează sau nu,
să fiu singură şi mică în miezul lui, în miezul meu
şi tare să-mi fie dor.

Ne mai rămân din trupuri numai ochii
Sub cerul frunzelor din arborii bătrâni,
Stingheri ca, iarna, cuiburi mici de vrăbii,
Când rătăcim să ne găsim stăpâni.

Aş frământa o casă mică, din țărână,
Cum au şi melcii mamei cea dintâi,
Să fie loc de noi şi doar de-o mână
Din ochiul de lumină a zilelor dintâi.

Alte siluiri ale muzei aici.