Timpul mă cutreieră pustiit
ca soarele în crepuscul pe zilele de vară
şi mi se scurge geamul sau fereastra cu zăbrele sau zorele
şi între noi pică din cer iarnă
iar iarnă nu citesc în metalimbaj
şi mă parafrazează copii de grădiniţă
şi femei tolănite lasciv în aşternuturi de bumbac satin bumbac
şi ochii lor mă văd prin mine
prin ceaiuri ferestre şi lumină

dar Timpul nu m-ascultă şi şuieră aceleaşi imnuri
să nu mă uiţi şopteşte viaţa şi eu promit într-o ureche
normal, vremile s-au stins
şi prin contrabas şi orgă vreau să spun haine de satin
marţipan sau poate şmirghel glaspapir

şi cum cerul cade-n cioburi verticale
sau poate renale
şi gândul fragmentat în firişoare arămii ca chihlimbarul
iar eu mă prind în ele ca o muscă-n mezozoic

dar abundenţa asta nu poate dura prea mult
în uscăciunea stearpă fusiformă
Timpul mă cutreieră pustiit
ca soarele în crepuscul pe zilele de vară

Mai bine tac.
oricum nu aș avea de zis
mai mult decât o boabã de muștar
sau un grãunte de nisip
uitat la tine în pahar.

Mai bine tac.
oricum n-auzi
și nici nu vrei a îmi rãspunde,
când spre cãldura ta întind,
de gheaţã degetele crude.

Nu pot sa cred cât te urãsc
și cum aș vrea sã sfarm cu mâna
impurul lut care din el
nãscuta-ţi soarele și luna.

Mã tulburã și mort te vreau
cãci știu ce cântec vrea sã vie
știu cã nu pot, nu poţi, nu vei,
rãspunde mâinii o veșnicie.

Așa cã tac și te urãsc
decât al lor mai bine nime
sã nu cunoascã al tau dor
al tãu surâs ce arde-n mine.

Am putea înnegri între filele aceleiași zi
pe ieri și pe mâine;
un ieri mult prea iubit de azi
și un maine mânat de ura clipei de înnec.

Ce singur și neînteles stã mâine de azi,
cum urcã la apus pâna când mâine e azi
și azi îndrãgostit de azi-ul de ieri
cu înţelegere și simţ practic de matroanã.

Iar mâine-le din azi-ul de mâine,
mai singur și nevãzut
pânã când noaptea ia sfârșit,
naște rãsãritul de mâine.

înãlţaţi așadar statui în ziua de azi
pentru zodia zilei de ieri
și urâţi ziua de mâine
pentru ziua de mâine, azi.

Iubito, mă înec în proză
Şi-n biografii de oameni mari
Şi-n statui, goblenuri şi-n narcoză
Şi în luna lui brumar.

Iubito, mă înghite zarea
Şi mă preling pe blocuri şi alei
Şi-n jurul meu se umple marea
De ochi şi buze de femei.

dimineaţă albă şi rece, noiembrie,
încerc să nu dau cafeaua în foc,
să nu pun prea mult zahăr -
e bine, Maşa?

“nu”, spui,
şi dimineaţa se sparge cu zgomot,
toată casa miroase a cafea
şi mâinile tale şi obrajii tăi, Maşa,
sunt aspri ca boabele măcinate.

“nu”, spui,
şi nu mai ştiu dacă ai ochii verzi,
umplu cănile fără să mă uit
şi insule negre picură pe marginea mesei -
de ce, Maşa?

*

mai târziu, mult mai târziu,
mult prea târziu,
mi-am dat seama, Maşa:
nu mi-a plăcut niciodată cafeaua.

când a venit tramvaiul
galbenã ca paiul abia rãsãrise din negurã luna
şi când a trecut tramvaiul
şi-au uitat privighetorile graiul
poetul se fãcuse una
cu bozia cu mãtrãguna
cu scaiul

*

vestea a circulat cu greutate
cum circulã pe-aici ca oloagele
necroloagele
vestea a circulat cu greutate
dar într-o zi din strãinãtate
sau chiar de pretutindeni
din cravaşã bãtând şi din pinteni
nişte domni cu pãlãrie şi redingotã
s-au pripãşit pe aici atraşi de aromã
de-a dreptul o mulţime policromã
şi poliglotã

stai sã-ţi zic
dânşii nu crezuserã nimic
din acea istorie emoţionantã
a confratelui devenit plantã
doar le era amic
şi amantã

*

unul din ei avea o dilemã în mod evident
(în timp ce preleva un segment
dintr-o frunzã)
şi alţii aveau o dilemã în mod evident
la care nu puteau sã rãspunzã
constatând curiosul accident

inima luând-o în dinţi
a-ntrebat van rijn
spune-mi rogu-te fain
michelangele cã tu ai mai pictat sfinţi
unde-i sunt coastele unde-s falangele
bãi michelangele
ãsta nu-i om din moment
ce n-are cãlcâie nici buric
unde i-a domiciliat ilustrul talent
de vreme ce are hipotalamul absent
sau foarte mic

*

mie spune-mi saliva salvador
palpând de zor c-un baston de bambus uşor
ca fluturele cu trompa-n campanulã
agravându-se la ton
şi de ce n-are pardon
pulã
(asta vrea sã afle una din cucoane)
pe scurt unde-i sunt atributele umane

ţi-aş spune dac-aş şti maestre dalí
a rãspuns michelangel scãrpinându-se-n fund
ţi-aş spune dac-aş şti maestre dalí
dar sã fiu al naibii dacã ştiu unde sunt
dac-or fi

*

cercetarea lor fiind în zadar
din cauza deosebirii de fus orar
şi a lui van gogh care adusese absint
s-au culcat devreme la rãdãcina
plantei cu pricína
care era ca un labirint

cum se-ntâmplã în astfel de tragice situaţii
toţi au suferit peste noapte mutaţii
iar dimineaţa când sunau cocoşii
cum se-ntâmplã în astfel de matinale situaţii
arcimboldo era pãtlãgele roşii
sânii fridei brusturi
restul dupã gusturi
jumãtate mãceş tiţian
picasso jumãtate castan
watteau cine ştie ce alt boschet era
et caetera

*

pe unii i-a apucat o tristeţe de moarte
pe alţii sorã tot cu moartea o panicã
iar unii s-au resemnat cu ideea cã acum fãceau parte
nu din belle arte
ci din botanicã

Aici.

Cine are ochiul să-mi închidă
Vremea zorilor când va veni,
Cine să mai poată să-mi petreacă trupul
În pământ, în dimineața gri.

Cine tâmplele să mi le mai neteze
Cu o mână blândă ca salcâmii,
Cine, decât mâna dimineții
Şi atingerea scorțoasă a țărânii.

Alte siluiri ale muzei aici.

Iubita mea, privind in faţă
nu mai zăresc nimic.
Darul premoniţiei mă lasă
şi nici muza nu-mi şopteşte mai nimic.

Aş face şi eu ca bardul de-altă dată
şi cu gheara-mi diavolească
incepe-aş să zgârm pe pereţi;
aş răcni şi eu ca menestrelul rus
că-s bolnav de tot, prieteni,
şi-aş blestema şi eu ca domnişoara Huss.

Aş declama şi eu în forum
despre-un anumit contract social
şi-aş face-aşa, iubito
din ţânţar, un cal.

Iubita mea, multe-astfel de lucruri aş face
dar e ceva în suflul meu,
suflu rar şi suflu greu,
ce nu ma lasă să mă concentrez
când muza mă lasă aşa, în glod.
Iubita mea, mă tem, că te iubeşte un nerod.

Pe “utca”-ntunecată, amintiri îmi tresar în inima slăbită. Oare spre ce munte mă va duce-această mare ce se zbate să iasă, să mă înghită? Am plecat din cetatea medievală a sufletului meu şi mă îndrept prin pietrişul noroit spre locul de joacă al amintirilor. Descopăr în mine râsete ale copiilor de nouăzeci de ani, râsete ale puştanilor de mult morţi. Deşi fără prihană, inima mi-e asaltată de gânduri care de care mai boeme. În plină stradă ies cu bunicii-copii, copiii-bunici ca să ne jucăm de-a tradiţia. Şi mă las pe spate în pietrele colţuroase de râu, mă las pe spate în iarba ce pişcă, mă las pe spate în lacul de baie şi privesc cerul.
Mă ţin de mână cu bunica, ai cărei ochi scânteiază. Nostalgie fără prezenţă, amintiri fără trecut, îmi trăiesc copilăria prin copilăria altora. Merg cu trăsura pe asfalt, gonesc caii la semafor, mănânc bătaie de la partenerii de joacă. Pe burlanul ăsta ar putea curge apă! Sau ar putea să fie drumul spre casa bunicii. Dar casa asta cu geamuri sparte? Uite o femeie cu păr urât!
Alerg nesăbuit până mă prinde de ureche şi strigă: Copile! În ce lume trăieşti? Revino la asfalt, la zgomote şi lacrimi. Nu! Eu vreau să plâng doar când văd dricul cu cai mascaţi, doar când nu primesc dulceaţă, doar când sunt pedepsită în camera mea şi inventez jocuri cu degetele. Revino! Niciodată! Voi merge la biserică, voi târî o păpuşă de cârpe după mine, voi şterge de praf fiecare piatră cu buzele, voi arunca cu zloată în copii. Şi aici îmi e sufletul, trupul se duce costant, ridurile vin mereu, dar îmi descreţesc fruntea alergând în tandem cu copiii ce mă cred bunică, copiii mei.
Pe stradă merg zburând, îmi tropăie inima. Mă joc pe şine de tren,pentru mine nu s-a inventat ura! Copacii cântă glasul trenului, ştiu că voi muri aici, pe tărâmul etern al copilăriei. Râmele, limacşii, prietenii mei din dumbravă joacă jocul naturii, iar eu dansez supusă căci asta sunt: o inimă umblătoare, o sumă de amintiri străine, un rezonator pentru copilării netrăite, o voce a trecutului ce nu a apucat să spună tot, o fată ce va suferi continuu, un copil ce a furat mere din Grădina Edenului, neoferindu-le nimănui, ci păstrându-le pentru sine. Am mâncat şi nu îmi pare rău, căci acum aud trenul amintirilor, al cărui anotimp e veşnic vara.

Am inventat un cântec în somn ce va trezi naţiunile la viaţă. Notele lui mărşăluiesc ca furnicuţele acum în faţa mea, înţeleg ordinea originară după somn. Cu ochii limpezi, pornesc voios să-l scriu, să-l las mărturie a unei nopţi cum n-a mai fost, când munţii s-au trezit din nemişcare şi mi-au dictat dansând cântecul. Se mirau şi ei că îl mai ştiu, dansau pentru că şi-l amintiseră brusc. Au făcut un pact cu marea şi au turnat în mine ce îşi aminteau,dumnezeirea. Iar eu, rezonând, tremuram din necunoştinţă şi mândrie, notam în gând tot ce auzeam. Adăugam şi eu la el, căci părea să curgă printre noi ca un lichid liant al lumii de apoi cu cea de-acum. Urma să fie prezentat lumii, adormită, leneşă, ce trebuia să se trezească. Mi-era frică, îmi e frică, căci văd urlând mulţimea hulpavă, trezită din hibernare de anunţul meu tardiv că AM ce să le spun.